--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2013, nr. 6 (278), an XXIV (serie nouă)
Theologica
--- pagina: 3

„Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Matei 25, 36)

de Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Andreicuţ

A* avea grijă de cei bolnavi este o mare virtute. În Teologia Morală este considerată una din faptele milei trupeşti. Impulsul interior pentru această lucrare ar trebui să fie dragostea creştină, dar, dacă din punct de vedere duhovnicesc n-am ajuns la această măsură, să fim măcar pragmatici: slujindu-i pe bolnavi Îl slujim pe Domnul Hristos şi ajungem în paradis.

Gândindu-ne că omul bolnav are şi suflet şi trup, realizăm că suferinţa este şi spirituală şi trupească. De aceea, pe lângă doctorul trupurilor este importantă în spital şi prezenţa preotului. La urma urmei, Doctorul cel Mare, care vindecă şi sufletele şi trupurile, este Mântuitorul.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune în acest sens un lucru important: „În limba ebraică Iisus înseamnă Mântuitor, iar în limba greacă Cel care vindecă. Căci El este doctorul sufletelor şi al trupurilor şi tămăduitorul celor ţinuţi de duhuri rele. El vindecă şi ochii orbilor, dar, în acelaşi timp, luminează şi minţile. El este doctorul şchiopilor, dar îndreaptă şi picioarele păcătoşilor spre pocăinţă. Spune paraliticului să nu mai păcătuieşti; dar spune şi ia-ţi patul tău şi umblă. Pentru că trupul lui se paralizase din pricina păcatului sufletului, a vindecat mai întâi sufletul, ca să aducă prin asta vindecare şi trupului”[1]. Aşa că tămăduirea trupească e legată de tămăduirea sufletească.

Ştim că rolul doctorului în tămăduirea trupului este esenţial, dar nici prezenţa preotului nu este de neglijat. De aceea, Isus Sirah ne sfătuieşte: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul” (Sirah 38, 1). Cadrele medicale au o misiune extraordinară, mai ales dacă ştiinţa este dublată şi de un suflet sensibil. De pildă, un invalid de război, fiind întrebat care a fost cea mai fericită perioadă din viaţa lui, a răspuns: atunci când, rănit fiind, am fost internat la un spital din Elveţia. Acolo, modul de a se comporta al unei surori medicale l-a marcat pentru întreaga viaţă.

În lumea noastră ne dăm seama de precaritatea sănătăţii. Sănătatea „nu există niciodată în mod absolut şi totdeauna nu este altceva decât un echilibru parţial şi provizoriu şi, chiar s-ar putea spune, o stare de mai puţină boală”[2] sau „sănătatea nu este niciodată altceva decât un echilibru parţial şi provizoriu între forţele vieţii şi alte forţe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremaţie”[3].

În această situaţie realizăm că Dumnezeu le dă posibilitatea şi medicilor şi preoților să-şi reverse din plin mângâierea doctoricească şi duhovnicească asupra celor bolnavi. După cum pe bună dreptate afirmă Larchet, în virtutea faptului că Hristos Şi-a asumat întreaga omenire, „orice rău făcut unui om, nu doar sufletului său, ci şi trupului, Îl răneşte pe Hristos, la fel cum orice bine, trupesc sau sufletesc făcut omului, se adresează, prin el, lui Hristos”[4].

În istoria creştină sunt cazuri de medici celebri care au făcut o misiune evanghelică de excepţie şi sunt cazuri de clerici care au mers până la jertfirea sănătăţii lor: dacă ar fi să-i amintim doar pe Sfântul Luca al Crimeii din spaţiul Răsăritean, sau pe Damian Leprosul din spaţiul Apusean, care a slujit într-o leprozerie, fiind sigur că se va contamina şi va muri.

Noi ne îngăduim să fim idealişti şi să visăm cum lucrul acesta se reeditează şi astăzi, într-o lume pragmatică şi secularizată. Eu cred că lucrul acesta l-a gândit Domnul Profesor Radu Gelu Buta, chiar dacă nu l-a exprimat cu voce tare, atunci când a pus la cale aceste Simpozioane anuale intitulate Medicii şi Biserica. Noi Îl rugăm pe Dumnezeu ca toată această strădanie să dea roade.

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului



* Prezentare susținută în cadrul Simpozionului de Medicină și Teologie de la Bistrița în data de 16 mai 2013.

1 Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, EIBMBOR, Bucureşti, 1943, p. 236.

[2] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 59.

[3] Ibidem, p. 9.

[4] Jean-Claude Larchet, Semnificaţia trupului în ortodoxie, Editura Basilica, 2010, p. 62.