--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2013, nr. 6 (278), an XXIV (serie nouă)
Evocare
--- pagina: 4

„S-a dus să-L vadă precum este” Douăzeci de ani de la trecerea întru cele veşnice a Părintelui Sofronie Saharov (1896-1993)

de Ierom. Rafail Noica

Fragment din conferinţa părintelui Rafail Noica, 30 iunie 2013, Sala Auditorium Maximum, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

IPS Andrei: Astăzi, pentru noi este o zi de sărbătoare. Părintele Rafail a venit la Cluj… pentru ca împreună să punctăm acest moment important din viaţa spirituală a Bisericii Ortodoxe: trecerea a douăzeci de ani de la plecarea în eternitate a părintelui Sofronie Saharov [11 iulie, 1993].

Pr. Rafail: Mulţumesc Înalt Preasfinţite! Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi! Mă bucur să văd atâta căutare, până la urmă, către părintele Sofronie... Treizeci de ani am fost lângă părintele Sofronie, treizeci de ani în care îl auzeam vorbind sau citeam din scrierile lui şi aş fi dorit ca lumea întreagă să audă cuvintele acelea. Dar bineînţeles că, născut pe pământurile acestea şi în neamul acesta românesc, mai întâi de toate mă gândeam: „O, de s-ar auzi în România cuvintele astea!”. De ce?, nu ştiu. Eu nu ştiam prea multe despre Biserică atunci când am plecat din România, dar simţeam că ce auzeam noi de la părintele era ceva rar, era ceva de calitate, care convingea sufletul şi, parcă, convingea până şi oasele, ceva ce nu auzisem de la alţii, cerea ce nu auzisem nicăieri. Aveam douăzeci de ani când l-am întâlnit pe părintele Sofronie. Și, mai târziu, în viaţa mea am socotit că m-am născut când l-am cunoscut pe părintele Sofronie. Poate că eu n-am fost chiar ca toţi ceilalţi copii: când m-am născut aveam douăzeci de ani. Ani mai târziu, mulţi ani mai târziu, mi-am dat seama ce spunea. Păi nu asta înseamnă „părinte duhovnicesc”? Şi mi-am amintit că Sfântul Pavel zicea: „De veţi avea zece mii de povăţuitori întru Hristos, dar părinţi nu aveţi mulţi, că eu, unul, v-am născut întru Domnul”. Şi mi-am dat seama că viaţa Duhului se aseamănă întru toate cu viaţa pe care o cunoaştem noi, viaţa asta pământească, trupească, adică există o realitate în paternitate. Şi de atunci mi-am dat seama că există o realitate în tot ce este duhovnicesc, care pentru noi este ceva abstract, ceva necunoscut, pentru majoritatea dintre noi, îndrăznesc să zic, pentru ca după aia să-mi dau seama că materia, pământul, trupul, nu sunt decât un simbol al adevăratei vieţi, care viaţă este în Duh. Aş zice că asta, pe scurt, ar fi ce a însemnat pentru mine şi pentru noi toţi părintele Sofronie. Zic „noi toţi”, adică toţi cei care am rămas împrejurul lui. Și nu numai obştea, ci şi cei care au rămas prieteni ai mănăstirii şi care, chiar dacă locuiau departe, ne mai cercetau din când în când. Câte unul a luat câte un cuvânt de la părintele Sofronie. Și cuvântul ăla a fost linia vieţii lui şi toţi printre cei care au trăit din cuvântul părintelui Sofronie, poate care s-au născut de la părintele Sofronie, sunt şi ei incluşi în acest „noi”. Dar zic acestea pentru că au fost și mulţi care au venit la noi şi care n-au găsit nimic interesant sau vrednic, şi au plecat. Au fost o sumedenie de tineri care au venit şi au plecat din diferite pricini… Dar pentru cei care au rămas lângă părintele Sofronie cred că asta a însemnat el. Pentru noi toţi.

Douăzeci de ani de la trecerea întru cele veşnice a părintelui. Titlul zilei de azi şi al cărţii [S-a dus să-L vadă precum este] mi-a amintit de condacul Sfântului Siluan: „S-a dus să-L vadă precum este…” Într-un sens, L-a văzut precum este, încă de acum. Şi către o viaţă care duce către aceasta ne-a povăţuit şi ne-a îndemnat pe toţi. Ce este Biserica? Biserica este mama noastră. Este, sub alt aspect, pântecele acestei zidiri a lui Dumnezeu, prin care zidirea asta sau, mai bine zis, Dumnezeu prin ea, ne naşte întru cele veşnice. Mintea părintelui Sofronie era întotdeauna către cele veşnice, iar cele pământeşti, foarte apreciate de el, dar trecătoare. Şi dacă trecătoare, sunt clipe în care trăieşti şi deja au trecut, după cum spune el în cartea lui, intitulată Vom vedea pe Dumnezeu precum este, care este de fapt autobiografia lui. Dar, tipic părintelui Sofronie, o autobiografie care nu ne dă multe date istorice, căci gândul lui era la cele veşnice. E o autobiografie duhovnicească. El nu se cobora prea uşor la lucruri mai prejos de cele veşnice. În acelaşi timp, spunea părintele uneori, mai ales la început, în anii ’60, când toţi eram tineri şi – teamă mi-e că pot să zic şi pentru fraţii mei – când toţi eram nişte proşti, că nu înţelegeam multe lucruri ale vieţii destul de adânc, spunea altora, aşa, în faţa noastră, râzând: „Eu pentru ei trebuie să fiu nu numai un părinte, trebuie să le fiu şi mamă”. Dar ani de zile mai târziu mi-am dat seama că era serios cuvântul acesta, mult mai serios decât părea şi probabil că el îl trăia serios şi adânc, dar îl spunea aşa, ca o glumă.

Ce înseamnă „ca o mamă”? Ziceam că el nu se cobora uşor la amănunte trecătoare ale vieţii, dar ţinea cont de ele. Şi se ocupa de fiecare în măsura în care omul se poate ocupa. Şi avea deja o vârstă. L-am cunoscut la 66 de ani. În măsura în care omul se poate ocupa, era foarte grijuliu faţă de, hai să zicem, puişorii lui, ca o mamă. Şi se ocupa de fiecare amănunt. Îmi amintesc că, într-o zi, seara, destul de târziu, a venit din Franţa o soră care acum este soră la mănăstirea noastră şi călătorise mai toată ziua. Atunci nu se prea călătorea încă cu avioane, nu ştiu exact dacă a venit cu trenul şi cu vaporul… În sfârşit, a venit seara şi era post – nu ştiu exact dacă era în perioada unui post sau dacă era o zi de post, miercuri sau vineri – şi eram singur în bucătărie. (Părintele Sofronie locuia într-o casă, alături de mănăstire, de unde nişte vecini plecaseră şi Dumnezeu ne-a miluit s-o putem cumpăra şi a fost casa lui de retragere, lângă mănăstire, la vreo o sută de metri.) Şi primesc pe sora aceasta, pe care o cunoşteam de mai multă vreme. Scot acolo ceva de mâncare. Nu ştiu, i-am făcut poate un ceai… Şi, la un moment dat sună telefonul. Mă duc să răspund. Părintele Sofronie: „A venit cutare?” „Da, a venit.” „Ştii ce, deschide-i o cutie de sardele”, zice. „Bine!” Şi mi-a dat câteva instrucţii, am făcut ceea ce mi-a zis, i-am deschis o cutie de sardele, i-am oferit, aşa, după călătorie, să se odihnească, şi s-a retras. După câţiva ani, mai târziu, când devenise soră de-a mănăstirii, mi-a amintit de ziua aceea şi mi-a spus că era obosită, hămesită şi că tare ar fi vrut să mănânce ceva peşte, sau aşa ceva, dar era vineri, sau nu ştiu ce era. Dar părintele Sofronie, ca şi cum ştia de departe, a dat un telefon şi spune: „Fă asta!”. Ca şi cum ştia. Acest „ca şi cum” s-a întâmplat de atâtea ori, că am înţeles că „ştia”. Ştia, nu-l puteai păcăli. N-avea aerul că ar fi ceea ce ne închipuim noi că ar fi un străvăzător sau aşa ceva. Dar nimic nu-i scăpa.

Text cules de pr. Florin-Cătălin Ghiț