'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Încet, încet, Mitropolitul Bartolomeu Anania începe să fie uitat. Nu e o constatare, este un fapt. Porunca divină, cum se ştie, reclamă iubirea aproapelui. Or, iată, după numai doi ani, Mitropolitul e prea departe de noi să mai poată fi iubit. De ce? Din multe motive, despre care voi vorbi cu alt prilej! Să ne amintim, totuşi!

La 1 iunie 1946, preşedinte delegat al Centrului studenţesc „Petru Maior”, tânărul student la medicină declară greva de protest şi revendicare a studenţilor din Universitatea Daciei Superioare. Doar cu câteva zile înainte, fusese devastat Căminul „Avram Iancu” şi fuseseră arestaţi patrusprezece martori nevinovaţi, din ordinul abia instalatei administraţii comuniste. Călugărul sărac, venit să studieze medicina, s-a trezit, deodată, în postura de erou naţional, furat de vâltoarea evenimentelor şi de ieftine orgolii regretate mai târziu. La 25 de ani, apărase, plin de curaj, onoarea studenţilor în faţa teribilului Ministru de Interne, Teohari Georgescu, vorbise revoltat din balconul Prefecturii şi ţinuse, în amfiteatrul Colegiului Academic, un discurs de patru ore şi jumătate în delirul admirativ al tinerilor insurgenţi. Acolo îl surprinde vestea exmatriculării din Universitate, la iniţiativa duplicitarului rector Emil Petrovici (după o „confruntare dramatică” chiar în biroul acestuia!). Exmatricularea urma să aducă arestarea, întreruperea studiilor, iar întreruperea studiilor, compromiterea vechilor făgăduinţe de carieră literară. Urmează cel dintâi episod al pribegiei clujene: hotărârea de a conduce greva până la capăt, prin asumarea unei greu de imaginat aventuri conspirative. Părăseşte oraşul şi se instalează, incognito, în Mănăştur (la vremea aceea, o comună), sub protecţia binevoitoare a unui inginer agronom. De unde, hăituit, şi cu poliţia pe urme, şi-a căutat refugiu sub sprânceana muntelui, într-o colibă din frunzari şi crengi, în Pădurea Popilor. Aici va fi cartierul general al rezistenţei până la plecarea „îngerului cu barbă” din oraş. În alt exil, în alte pribegii. De-a lungul anilor, m-am oprit de-atâtea ori în faţa enigmaticului adăpost. Nu c-ar fi existat. Ghicisem un loc în care imaginaţia îmi spunea c-ar fi putut să fie încă vie trăirea vechilor utopii, spaime şi tăceri. Astăzi, când scriu aceste rânduri, pădurea se desfată în calma semeţie a verdelui crud. Pluteşte peste ea doar memoria senină a jertfei şi a dragostei de oameni. În toamnă, pe acest plai de anticipare sfântă, admiratorii de ieri şi de azi vor fi chemaţi să ridice o troiţă.